Cantacuzinii s-au înrudit cu numeroase familii nobile și boierești din Țările Române - Cartagi, Brâncoveanu, Filipescu, Kretzulescu, Rosetti, Ghica, Sturza și altele, perpetuând vița nobilă de-a lungul veacurilor care i-au pus în fața mazililor, a acuzelor și a intrigilor specifice epocii Fanariote și României pre-moderne, ajungând până la Gheorghe Grigore Cantacuzino, zic Nababul, care a construit și Palatul ”Micul Trianon”.
    Fiul lui Ghrigore Cantacuzino și al Luxiței Kretzulescu, Gheorghe Grigore Cantacuzino avea o dublă ascendență boierească. Și-a urmat studiile la București și Paris unde a urmat cursuri universitare la Facultatea de Drept. Teza sa de doctorat era intitulată ”Teoria inovației în dreptul românesc și cel francez”, acesta obținând titlul de doctor în științe juridice în 1858.

    Întors în țară în 1862, Grigore Cantacuzino a avut o carieră politică înfloritoare ajungând să fie, pe rând, Președinte al Adunării Deputaților, al Senatului și al Consiliului de Miniștri, Ministru al Justiției, Ministru al Lucrărilor Publice și Ministru de Finanțe. De asemenea, a fost ales de două ori primar al Bucureștiului.
    Și-a început cariera în magistratură, ca judecător la Tribunalul Ilfov și Membru al Curții de Apel București, demisionând în semn de protest față de dizolvarea parlamentului de către domnul Al. I. Cuza. Inițiat în Francmasonerie in 1864, Gheorghe Grigore Cantacuzino a făcut parte din loja Sage d'Heliopolis, numărându-se printre membrii activi ai „monstruoasei coaliții” care a dus la înlăturarea lui Cuza de pe tronul României. După lovitura de stat de la 11 februarie 1866 a reintrat în magistratură, ca președinte al Curții de Apel București. A fost ales deputat în Adunarea Constituantă de la 1866, unde a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea Constituției.
    La începutul domniei principelui Carol, în anii guvernării conservatoare a lui Lascăr Catargiu, a fost ministru al Lucrărilor Publice, apoi primar al Bucureștiului. Avea să dovedească un spirit gospodăresc remarcabil, atât în ceea ce privește administrarea bunurilor statului aflate în grija sa, cât și în conservarea și sporirea patrimoniului familiei. Principala preocupare a sa ca primar a fost dezvoltarea rețelei de căi ferate și lucrările la poduri și șosele. El a renunțat la salariul ce i se cuvenea pentru funcția de primar și pe propria cheltuială, a ridicat pe Câmpia Filaretului o fântână care îi poartă numele Fântâna Gheorghe Grigore Cantacuzino din Parcul Carol I.
    Cantacuzino a fost unul dintre promotorii Ligii Culturale, care cultiva dincolo de frontiere unitatea de limbă, tradiție și credință.
    În politică rolul său a fost mai ales acela de moderator echilibrat, animat de dorința cunoașterii cât mai profunde a istoriei țării și a rolului jucat de familia sa.
    În acest sens, l-a însărcinat pe Nicolae Iorga, tânărul istoric în plină afirmare, să publice documente Cantacuzinești ( „Constantin Cantacuzino”, „Istoria Țării Românești”, 1901; „Mihail Cantacuzino”, „Genealogia Cantacuzinilor”, 1902; „Albumul Familiei Cantacuzino” ).
    S-a stins din viață în 1913, a fost înmormântat la cimiterul Bellu, în cavoul construit pentru familia sa de către arhitectul Ion Mincu și împodobit cu mozaicuri în stil bizantin - adevărată emblemă a necropolei bucureștene. Contemporanii l-au omagiat, văzând în Gheorghe Grigore Cantacuzino în primul rând un model de român și de tată de familie.

    Mare latifundiar, Cantacuzino a fost unul dintre cei mai bogați oameni ai epocii, fiind cunoscut pentru formidabila sa avere, fapt pentru care și-a atras renumlele de „Nababul”. Se spune că putea concura cu regele în ceea ce privește numele, averea și poziția socială; a construit edificii demne de imaginea pe care voia să o lase în urma sa: fast și tradiție.
    Și-a dorit, pprintre altele, să lase în urmă construcții temeinice care să reprezinte cum se cuvine numele familiei sale. Au fost ridicate, la dorința sa, trei palate uluitor de elegante și de imponătoare: palatul de la București ( 1903 ), de pe Calea Victoriei, astăzi, sediul Muzeului Național „George Enescu”, numit și „Casa cu lei”, castelul de la Zamora ( 1911 ) - Bușteni, care amintește de stilul arhitectonic roomânesc din secolul XVII și palatul de la Florești ( început în 1911 ), o sinteză arhitecturală între Micul și Marele Trianon de la Versailles.
    Castelul de la Zamora a fost construit după planurile arhitectului Grigore Cerchez, în stil neoromânesc și este înconjurat de un parc ale cărui alei te poartă spre o grotă, cascade și fântâni arteziene. Sala de primire adăpostește o colecție de heraldică unică în România.
    Palatul de la Florești a fost comandat de Grigore Cantacuzino, la scurt timp după încheierea construcției palatului de la Zamora. Datorită asemănării cu celebrul palat din complexul de la Versailles, cel de la Florești a fost denumit de către localnici „Micul Trianon”, denumire sub care este cunoscut și astăzi. Cu proiectarea clădirii a însărcinat același arhitect care realizase și „Casa cu lei” de pe Calea Victoriei din București, I. D. Berindei. Din nefericire, Nababul more la doi ani după începerea construcției, în 1913, iar palatul în sine rămâne neterminat, întâmpinând un secol cu două războaie mondiale, cutremure devastatoare și un regim politic indiferent față de soarta sa.

    I. D. Berindei: „Monumentele sunt poemele noastre de piatră, care trebuie să rămâie și să transmită posterității clipa în care am trăit și ce am putut noi înfăptui.”